Ceingiz

•Octombrie 20, 2008 • Lasă un comentariu

Mă găsiţi aici de-acum înainte 😀

http://curatmurdar.wordpress.com

Tehnoredactarea de azi care este

•Septembrie 21, 2008 • Lasă un comentariu

Să zicem că la „Română” ar fi fost vina Word-ului. Dar la „Literatura” ce naibii să mai crezi? :))

Imperfecţiuni

•Septembrie 19, 2008 • Lasă un comentariu

„Dacă Bill Gates ar plăti despăgubire un dolar de fiecare dată când se blochează Windows-ul, ar ramâne falit în trei ani.” (Manual de economie, clasa a X-a)

Genial :)) cel puţin ştiu că ne-am îmbogăţi toţi din despăgubiri :))

McDreamy sau… McSteamy?

•Septembrie 8, 2008 • 3 comentarii

Nu înţeleg un lucru. Când iubim o persoană în zilele de azi, îi spunem cele mai reuşite combinaţii de cuvinte pe care le-ar fi putut potrivi vreodată mintea noastră. Mergem împreună în oraş, la cinema, la restaurant, în vacanţă. Nu putem aştepta o zi fără să-i auzim vocea sau s-o privim în ochi. Îi scriem poezii.  O luăm în gând oriunde mergem. Ne spălăm creierii. O absolutizăm. O vrem numai pentru noi. Ne trece prin cap ideea că ea este fiinţa pentru care am fi în stare să mergem până la capăt, chiar dacă acel capăt ar însemna sacrificiul suprem. Asta era doar o idee. Până când intervin plictiseala, certurile, iar cel care „iubeşte” mai mult încearcă să -şi salveze propriile sentimente pe care le-a investit prin refuzul de a „da drumul” celuilalt. Până la un punct când niciunul nu mai are de ales şi intervine despărţirea, urmând ca persoana căreia mai ieri îi spuneam că înseamnă totul pentru noi să devină exact opusul tuturor calităţilor pe care i le înşiram la început. Pozele dispar de pe hai cinci, treceţi unul pe lângă altul ca şi cum nu v-aţi fi văzut în viaţa voastră, iar eventual (e o chestiune de timp) fosta iubire a vieţii voastre se gudură pe lângă tine cu noile sale cuceriri cu care „tu nici nu te compari” (asta sună mai mult a un cuplu standard pitzi-cocalar, în fine…). Şi atunci ce faci?

Asta nu înţeleg. De ce oamenii sunt imaturi. De ce oamenii se lasă vrăjiţi şi convinşi aşa de uşor de impresii. De ce oamenii sunt laşi. Cum pot oamenii să se mascheze atât de bine. De ce, la fete în special, să intervină acel gust amar lăsat de contrastul izbitor dintre Făt-Frumos de la început şi cel atât de transformat şi meschin din… final. Şi din prezent. De unde această transformare. Sau poate n-a fost nicio transformare. Ăsta a fost adevărul ascuns atâta timp de flori, cuvinte ieftine, dar frumoase, care nouă ni se păreau sincere (sau poate chiar erau sincere, dar atunci) şi ne dădeau palpitaţii la corazon.

La început totul e perfect, pentru că e iubire. La sfârşit se stinge. Dar dacă se stinge, oameni buni, la ce-i mai zice iubire?

Asta nu înţeleg.

Vreau să zbor printre steeeleeeeee…

•Septembrie 7, 2008 • 1 comentariu

Sper că v-a stimulat. Pe mine da 😀

Împuşca-m-aş… sau poate că nu :)

•Septembrie 2, 2008 • Lasă un comentariu

Apropo de postul de ieri. Unii oameni e proşti. Atât de proşti, încât lasă orice muscă să le pună piedică. Nu, nu e o detaliere a celei de-a unsprezecea porunci, „Trăieşte-ţi viaţa la maxim!”. Nu mă ştiam aşa de stereotipă.

Dat fiind că în acest moment mă simt ca ultimul om de pe planetă (şi chiar am vorbit serios până aici), aş vrea să mă sinucid. Ce aş face?

1. Aş deschide Winampul şi aş pune „Oda bucuriei”. 15 minute mi-ajung să mor. Ar fi bine să ascultaţi „Oda bucuriei” acum, chiar dacă aveţi răbdare sau nu să citiţi până la capăt.

2. Aş scoate jurnalul la vedere.  Să se afle naibii cine am fost.

3. De fapt pun „Oda bucuriei” pe pauză. Mai trebuie să mai scriu o singură pagină în jurnal. Una singură. Un bilanţ al celor x ani şi y luni. Şi z zile, t ore, n minute, m secunde, q nanosecunde… şi mai departe cum o fi? Mi-aş fi dorit să fiu omul de ştiinţă care să poată să dividă timpul şi atomul în fragmente infinite, să le dau nume, să fac calcule pe care nimeni nu le-a făcut, să mă aclame o lume întreagă şi să mă invidieze toţi duşmanii, aşa ca-n maneaua aia, numai că în stil ştiinţific…

Pisici, ce m-a apucat, io nu-s tocilar. Ce naibii, eu vreau să mor aici. Aşadar, fac o introducere.

4. Îmi exprim clar motivele pentru care vreau să mor. Haide no, să fiu sincer măcar o dată în viaţă.

5. Muzica mă stimulează. Dau „Oda bucuriei” iar pe play.

6. Prima idee:

Nu am prieteni. Nimeni nu mă vrea. Nimeni nu mă înţelege. De fapt nu e numai asta… nu pot explica ce e. Nimeni nu înţelege ce e. E pur şi simplu. Şi mi se întâmplă. Şi ăsta e cel mai banal mod în care aş putea să formulez în cuvinte ce simt.

Stai o secundă. Vorbesc cu pereţii duri ai craniului, care nu dau măcar nici ecou. Phew, nu mă aude nimeni. N-am ţinut niciodată un jurnal. Nu am ce introducere să fac. Uitasem că nu am ţinut niciodată un jurnal, dar am avut impresia că am ţinut. Mi-ar fi folosit să mă descarc în scris, şi acum şi de mai multe ori… de fapt de foarte multe ori. Jurnalul ar fi fost singurul meu prieten, şi poate ar fi fost de-ajuns. Jurnalul meu şi-ar fi găsit alţi prieteni-jurnale şi n-am mai fi fost doar noi doi singuri. Dar nu contează. Îmi ajunge şi o foaie acum. O foaie care va face cât un jurnal. Doar vreau să mă sinucid, ce naibii!

7. Aş vrea să le spun în primul rând celor care şi-au bătut joc de mine că şi-au atins scopul. Iată-mă învins, sper că sunteţi mulţumiţi acum. Da, te-am iubit. Şi deşi aş vrea să ştiu cum e să iubeşti şi pe altcineva, nu mai are rost. Prietenul meu jurnal m-ar fi ajutat să te uit, împreună cu alţi prieteni-jurnale, dar nu mai am timp de regrete, încercări şi nici nu mai are rost. Oare chiar ar trebui să mă gândesc la cum ar fi fost totul peste 10, 20, 30 de ani? Ştiu că sunt alţii mai mari ca tine, dar eu nu-i voi găsi câteodată. Ştiu asta, chiar dacă nu i-am căutat, şi nu i-am căutat poate pentru că pot trăi şi fără ei. Dar nu contează, nu mai are rost, vreau să mor.

Aşadar, m-aţi învins. Nu mi-ar fi plăcut să auziţi asta dacă aş fi fost în viaţă, dar dacă v-o spun acum, înseamnă că sunt mort. Aş fi vrut totuşi să ştiu cum ar fi fost să vă fut pe toţi dacă m-aş fi ridicat peste voi. Da, pentru că voi sunteţi nişte lepre, nşte musculiţe de oţet (pe baza cărora s-au făcut atâtea descoperiri în genetică…), nişte şobolani, da, unii dintre voi poate chiar nişte atomi inofensivi de prostie, n-aţi fost în stare să formaţi nici măcar o moleculă, iar eu aş fi putut ajunge un acid aşa puternic, v-aş fi topit de vii, doar să treacă mai mult timp şi vedeţi voi… de fapt stai, eu trebuie să mor în 10 minute. Să vă duceţi dracului oricum, sau poate nici acolo, că nici ăla n-are nevoie de voi. Şi nici de mine n-ar avea el nevoie acum, dar… ce naibii, nu trebuie să mă gândesc la asta acum, vreau să mor azi şi punct.

8. După introducere, urmează să-i fac pe ai mei să le pară rău. Trebuie să aibă procese de conştiinţă. Or să vadă ei cum e fără mine. Nu cred că au înţeles prea bine motivele din introducere, o să le detaliez aici.

Voi aţi fost exact ca ei. Exact aceleaşi lepre, acele vâscozităţi care se metamorfozau în oase de peşte şi-mi stăteau ani întregi în gât…

Nu, nici chiar aşa. Eu înţeleg ce spun? Sunt prea ridicol. Sunt prea ridicol ca să-mi închipui cum ar fi să-ţi găseşti copilul mort de mâna lui. Mă lasă rece imaginea la ora asta. Nu mai simt nimic. Aş vrea să fiu departe de aici… oriunde… departe de rutină… cât mai departe de oameni…

„Ce n-ai mai văzut în afară de vulcanii de pe Lună?”

„Trei sferturi din Pământ şi un întreg univers…”

America. N-am fost niciodată în America. Aş da orice să fi trăit, şi să trăiesc în aştă parte decât aici.  Să mor în altă parte decât aici. N-am fost niciodată în Scoţia sau în Islanda. N-am căzut niciodată beat în zăpada norvegiană.

„Dacă ai fi fost un om mai bun…”

E, şi dacă aş fi rămas între graniţe ce…

„Tot ai fi fost un om mai bun şi ai fi putut schimba ceva, cât de mic. Ai fi aruncat mucul de ţigară la coş şi nu în iarbă, ca alte milioane de oameni ca tine. De la cel mai mic lucru ai fi putut ajunge la unul măreţ. Ai fi putut găsi schimbarea pe care ţi-o doreai… ai fi putut fi schimbarea pe care ţi-o doreai… poţi şti ce va fi mâine? Dar… tu nu vei mai fi mâine. Vei…”

Muri.

„Ştii să cânţi? Să desenezi? Scrii?”

Mi-ar fi plăcut să cânt mai mult.

„Ai citit „Sfârşitul Universului”?”

Nu. Doamne, câtă îmaginaţie. Îţi baţi joc de mine. Chiar există cartea asta?

„Îţi surâde?”

La fel de mult ca şi „Originea pisicilor roz cu dungă albastră”. Mai ai mult de trăncănit?

„Îţi surâde?”

Nu sunt Hawking. Şi nu cred că există o carte ca asta.

„Universul poate fi o metaforă aici. Dar…”

Depinde de conţinut.

„Exact. Conţinut pe care conştient sau inconştient ţi-l creezi în minte chiar acum.”

Pleacă.

9. Las foaia la o parte. Vorbesc cu mine, semn că sunt epuizat. Aş fi putut să fac ceva… să mă odihnesc… da, să mă odihnesc, deşi gândul că n-am stat cu capul în jos la Polul Sud mă înspăimântă. Dar ce contează? Îmi va spune Dumnezeu cum e, că tot e el mare şi tare. M-ai ajutat cu ceva vreodată?

Nu citesc filosofie şi nici nu vreau să fac, nu înţeleg filosofia.

Nu ştiu dacă există Dumnezeu sau nu, şi acum am o şansă să aflu. Dacă nu, bine, cel puţin nu voi mai simţi că sunt mort. Am să scap. Dar dacă da, atunci n-ar fi prea mulţumit…

E un paradox. Flăcările în Iad sunt mai rău ca pe Pământ, oare? Ipoteze… unii oameni trăiesc până nu mai pot doar ca să fie prudenţi…

„Om mai răvăşit ca tine n-am văzut.”

Şi ce propui?

„Adună-te.”

Cum?

N-am fost niciodată în America… n-am schimbat niciodată lumea…

Cântă-mi ceva.

Dracul n-are nevoie de mine… are destui proşti la el şi Dumnezeu se înţelege bine cu sfinţii…

A văzut careva partitura de la „Oda bucuriei”?

Vreau să văd dacă pot să mă mai îndrăgostesc. Da fapt, vreau să las o urmă mai mare. Vreau ca rudele şi prietenii să fie distruşi de pierderea mea. Îmi trebuie un plan mai inteligent. De fapt, o să mă sinucid mâine… gândurile mi-au făcut… un… somn… şi oamenii sunt atât de proşti… o să le arăt eu cum trebuie să fie deştepţi… da, şi pentru asta o să fiu chiar eu deştept… vreau să las o urmă… aşa că nu mă sinucid azi… atât de proşti…

Capra vecinului

•August 28, 2008 • Lasă un comentariu

Fiecare dintre noi a strigat cel puţin o dată in viaţă „De ce eu?!”, uitându-se spre cer sau nu. Pesimistul spune „Mai rău de atât nu se putea!”, iar optimistul îi răspunde „Ba da, se putea.”. Lumea este încolăcită de astfel de lanţuri de pesimişti şi optimişti (am un deja-vu exact în clipa asta), cu singura diferenţă că „optimistul” contextual îşi susţine teza avându-se drept exemplu pe sine. „Bă, Fane, nu te mai văita, că mai rău ca mine nu e nimeni”, „Taci, mă, Costele, că eu sunt cel mai nenorocit om de pe lumea asta”, „Ba nu, bre, Gore, că mai rău ca Vasile nu e nimeni, poate doar eu.”

Ce compensăm prin asta? Senzaţia de decădere, inutilitate a oropsitului Fane, Costel, Vasile? Sau confirmarea faptului că şi capra vecinului e la fel sau mai rău bolnavă ca a noastră? La cel mai mic urcuş, la cea mai mică piatră de care se împiedică, oamenii gândesc sau – orice e posibil – urlă în gura mare că un lucru mai rău de atât nu se putea întâmpla altcuiva decât lor, şi că ăsta e într-adevăr cel mai rău lucru întâmplat cu putinţă. Apoi toţi vecinii sar şi se dă o mare bătălie de cazuri şi contraargumente.

Există un paradox. Cum de nu s-a inventat până acum titlul de „Miss/Mister Cel-Mai-Oropsit-Om-Din-Lume” România, dacă e necesar să mai specificăm şi originea, ca să aibă şi Gore un reper la viitoarea discuţie optimistă cu amicii. Probabil că un astfel de om chiar nu există, e imposibil de determinat, sau nimeni nu şi-a pierdut timpul ţinând recordul necazurilor şi nenorocirilor fiecăruia. Şi-a pierdut timpul doar comparându-le cu ale lui. Pentru fiecare în parte nu există nimic mai rău decât ceea ce i se putea întâmpla lui sau să fie legat de el. Ăştia vorbesc serios? Nu putem şti acest lucru. Ca să rezolvăm dilema, ar trebui să petrecem fiecare în locul altuia cel puţin câteva clipe. Probabil că atunci am mai tăcea dracului din gură.